Dividerea regatului după moartea lui Solomon a dat naştere la o altă tradiţie, care se formează în regatul din nord. Membrii acestei şcoli sunt numiţi "Elohişti" ^[11] pentru că au folosit titlul de "Elohim" atunci când vorbeau de Dumnezeu. Ei au un alt punct de vedere asupra lui Dumnezeu şi asupra modului cum El îi cheamă pe oameni. În nord, regii erau de cele mai multe ori păcătoşi şi nesupuşi voinţei lui Dumnezeu şi deci nu se putea să fie văzută voinţa lui Dumnezeu în ei. Pe plan politic, nu a fost nici o dinastie care să fi continuat mai mult de trei generaţii.

     Eroii acestei şcoli erau Profeţii care au pronunţat judecata lui Dumnezeu împotriva acestor regi (Elizeu, Ilie, etc.). De obicei, ei foloseau povestirile sau legendele care deja erau tratate de cealaltă scoală, a Jahwiştilor (viaţa Patriarhilor), însă din punctul lor de vedere, şi deseori schimbau numele (de exemplu foloseau numele muntelui Horeb în loc de muntele Sinai; foloseau numele Amorei în loc de Cananei). Scrierile lor se găsesc în capitolul 15 din Geneză. Data aproximativă a acestei şcoli este stabilită la 850 î. C. Dintre caracteristicile sale deosebim:

     În timpul acestor prime secole ale istoriei lui Israel, mai exista şi o altă formă de revelaţie. În revelaţiile din şcolile "J" şi "E", revelaţia era văzută în istorie şi în mister. Dumnezeu este acela care se revelează fie pe norii cerului, fie pe muntele Sinai; însă evreii au înţeles că Dumnezeu se poate revela şi în evenimentele de zi cu zi. Aceia care au scris de aceste revelaţii sunt autorii tradiţiei chemate "sapienţiale".

     Pentru ei înţelepciunea înseamnă a cunoaşte modul de a trăi o viaţă lungă, dar, în acelaşi timp, să nu-l ofensezi pe Dumnezeu. La începutul aceste tradiţii, înţelepciunea se găsea în proverbele folclorice^[12] care aveau o incidenţă directă asupra vieţii. Aceşti autori au scris aceste proverbe privind viaţa de zi cu zi şi făcând observaţii asupra vieţii şi asupra evenimentelor. Această şcoală a fost influenţată de şcoala sapienţială din Egipt până acolo încât câteva proverbe au fost furate de la tradiţia egipteană ^[13].

     O altă formă de înţelepciune este forma literară, cunoscută sub numele de "Psalmi". Este posibil ca David să fi scris câţiva psalmi care astăzi sunt atribuiţi lui ^[14] şi că David este văzut ca fondator al acestei tradiţii, dar în acelaşi timp nu trebuie atribuiţi lui toţi psalmii. Psalmii au fost scrişi între anii de domnie ai lui David şi au continuat a fi scrişi până în ultimele secole î. C. Câţiva psalmi sunt, cu probabilitate, anteriori domniei lui David, de exemplu Psalmul 29, care este de fapt un psalm cananeu care a fost ebraizat de un autor evreu.

     În sfârşit, în această şcoală sapienţială, se mai poate vorbi de câteva pasaje care la prima vedere ar avea puţine tangenţe cu Dumnezeu, dar care mai târziu au fost spiritualizate. Exemplul cel mai grăitor şi cel mai important este cartea Cântarea Cântărilor. Acest poem era o poezie de dragoste pur umană; numele lui Dumnezeu nu este niciodată menţionat! Cu trecerea anilor, tradiţia sapienţială a lui Israel începe să interpreteze acest poem ca fiind dragostea existentă între Dumnezeu şi poporul ales, Israel, adică dragostea pe care Dumnezeu o are faţă de poporul său.

     În al VIII-lea secol î. C. îşi are începutul tradiţia profetică scrisă. În faţa creşterii infidelităţii poporului şi a regilor faţă de Dumnezeu, au apărut profeţii, care la început şi-au exercitat ministerul de a-i chema pe oameni la Dumnezeu numai pe cale orală; şi numai în ultimele timpuri ale monarhiei profeţii au început să-şi scrie predicile lor pentru a servi ca mărturie pentru viitor ^[15].

     Începând cu profetul Amos, găsim o tendinţă de conservare a diferitelor proverbe spuse de profeţii anteriori. În primul rând, e probabil ca profetul să anunţe judecata lui Dumnezeu într-o povestire narativă, pe care tradiţia din Israel a păstrat-o sub formă orală, şi aceste cuvinte au fost scrise mai târziu de discipolii săi. Cu profeţi cum ar fi Ieremia şi Ezechiel, vedem că fenomenul ia amploare: ei îşi scriu singuri compoziţiile (de fapt diferite expresii ale lor nu erau niciodată pronunţate intr-un mod oral de către profeţi).

     Perioada marilor profeţi a durat din aproximativ 750 î. C. până la 500 î. C. Profeţiile lor sunt strâns legate de situaţia istorică şi, în particular, de cea politică în care au trăit. Noi vedem această legătură mai bine când facem o panoramă asupra istoriei lui Israel.

     Una dintre tendinţele profetice ale ultimilor profeţi era aceea de a scrie într-un mod apocaliptic. Cuvântul "apocaliptic" este luat din titlul Cărţii revelate din Noul Testament. Acest cuvânt înseamnă o revelaţie ezoterică ^[16]. Aproape toate Cărţile şi toate pasajele scrise în acest stil vorbesc de o nouă epocă istorică în care Domnul însuşi va domni pe pământ. Acest nou timp va veni printr-o mare încercare. Ultimele capitole ale cărţilor lui Ezechiel şi Daniel sunt scrise în acest stil.

     Se vorbeşte, în cele din urmă, de profetism către anul 400 î. C. Acum ştim că acest profetism nu este cu totul adevărat, deoarece unele capitole din anumite Cărţi au fost scrise după această dată; de exemplu, ultimele capitole din cartea profetului Zaharia, care au fost scrise în timpul lui Macabei (circa 175 î. C.).  Mai mult, chiar şi Cartea lui Daniel, care se prezintă ca şi cum ar fi fost scrisă în timpul exilului babilonean (587-539 î. C), este de fapt scrisă în timpul lui Macabei.

     Să ne întoarcem la marea tradiţie a lui Torah. În 622 î. C. ^[17], regele Regatului din Iuda, Iozia, a declarat că din acel moment regatul lui va fi mereu fidel lui Dumnezeu. Primul pas pe care urma să-l facă era curăţirea Templului, care se găsea în părăsire şi în mizerie ^[18]. În timpul curăţirii Templului, s-a găsit un pergament pe care era scrisă legea lui Dumnezeu. Cu această ocazie, regele a declarat o reformă generală a cultului din Israel. Această lege se găseşte astăzi în cartea Deuteronomului (numele de Deuteronom înseamnă "a doua lege"). Noi nu ştim când a fost scrisă această lege. Este foarte probabil că a fost scrisă în timpul regatului bunicului lui Iozia, regele Manase, care era cel mai rău rege din toată istoria lui Iuda. Dacă a fost scrisă (legea) în timpul acela, a fost o tentativă de a răspunde sacrilegiilor înfăptuite de acest rege rău. Însă cum acest rege era aşa de puternic, această nouă lege a fost probabil ascunsă în Templu şi găsită în timpul reformei regelui Iozia. Este însă şi o altă posibilitate, şi anume ca Deuteronomul să fi fost scris chiar în timpul lui Iozia şi istoria sau povestea descoperirii să fie o invenţie a preoţilor, pentru a "înmuia" inimile auditoriului. Aspectul cel mai important al acestei reforme a fost acela de centralizare a cultului. Înainte de această reformă se putea adora Jahwe (Dumnezeu) pe aproape orice deal sau munte din Israel: erau foarte multe sanctuare închinate lui Jahwe pe înălţimile dealurilor. Problema principală era aceea că aceste înălţimi erau folosite şi ca sanctuare ale divinităţilor păgâne, ale zeităţilor străine. Deseori era un altar al lui Dumnezeu, Jahwe, şi alături erau altare dedicate zeilor cananei, Ba'al. Mai mult, numeroase dintre obiceiurile evreilor pe care le cunoaştem astăzi au fost inventate în acel moment şi puse în gura lui Moise în mod anacronic.

     Cartea Deuteronomului este doar una dintre Cărţile acestei tradiţii "Deuteronomistă" (semnată cu litera "D"). După publicarea acestei noi legi, o şcoală de gândire a fost fondată pentru a comenta istoria lui Israel. Redactorii acestei tradiţii sunt autorii atâtor documente din istorie, pe care noi le avem. Istoria este mereu scrisă prin prisma acestei şcoli şi din punctul de vedere al acestei şcoli. De exemplu, când au scris despre cucerirea pământului promis lui Israel, cel de după Exod, scriu ceea ce trebuia să se întâmple, (Cartea lui Iosua, unde toţi cananeii sunt omorâţi), în loc de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat (se poate vedea foarte bine în cărţile Judecătorilor). Atâtea din cărţile profeţilor erau studiate şi schimbate pentru a reflecta gustul şcolii deuteronomiste.

     În cele din urmă, printre şcolile care au contribuit la formarea lui Torah, se găseşte şi şcoala tradiţiei "Sacerdotale" (notată cu litera "S" în limbile latine şi "P" în cele engleze şi germanice). Această şcoală a avut începutul şi şi-a lăsat amprenta scripturistică în timpul exilului în Babilonia (587-539 î. C.). Pentru această şcoală accentul cade pe lege. Ei au ţinut foarte mult să studieze legea, în particular ceea ce legea vorbeşte despre cult. Scrierile lor sunt foarte exacte, cu numere precise, numele persoanelor şi funcţiile lor, etc. Se vede foarte bine cum apără legea mozaică (Sâmbăta, Gen 1; circumciderea, Gen 17, etc).

      În timpul ultimilor ani de exil, sau imediat după reîntoarcerea în Palestina, numeroase cărţi au găsit redactarea lor finală. Torah, la sfârşitul exilului, era aproape în întregime terminată şi a găsit forma sa finală ^[19].

     În 444 î. C. preotul Esdra, cu ajutorul guvernatorului Neemia, proclamă în mod solemn legea lui Dumnezeu (cu ideea că această lege va fi de acum încolo legea poporului israelit). Din acest moment Vechiul Testament este deja scris! Cum am mai subliniat anterior, câteva pasaje din profeţi s-au scris şi după această dată, însă majoritatea Cărţilor erau deja în forma lor finală.

     În 331 î. C. Alexandru cel Mare a cucerit Israelul şi împreună cu el toată lumea cunoscută de atunci. Din acel moment în continuare religia israeliţilor este influenţată de cea a grecilor. Am văzut mai înainte că primii scriitori ai Sfintei Scripturi au vorbit de Dumnezeu într-un mod mai antropomorfic. Deja şcoala Elohistă a început să vorbească de Dumnezeu în mod mai misterios, adică acest Dumnezeu este unul misterios, un Dumnezeu grandios. Numele de Jahwe, care era folosit în exclusivitate de şcoala Jahwistă, a devenit un nume sacru, pronunţat doar o singură dată pe an. Cu venirea grecilor, această tendinţă de a accentua transcendentalul lui Dumnezeu se multiplică simţitor. Gândirea platonică şi neo-platonică vorbeşte de un Dumnezeu care este creator necreat. Acest Dumnezeu este aşa de transcendental, că nu are nimic de a face cu lumea creată. Cărţile scrise către sfârşitul perioadei Vechiului Testament au bine imprimată această idee despre Dumnezeu (aşa se explică de ce părea straniu că Isus îl chema pe Dumnezeu Tată; în timpul său, sub influenţa greacă, era de neconceput să se folosească termeni aşa de familiari în raport cu dumnezeirea, cu Dumnezeu). Însă, în acelaşi timp, scriitorii evrei din această perioadă nu puteau să creadă că Dumnezeu nu avea nimic de a face cu poporul lui Israel. În loc de a vorbi de o intervenţie directă din partea lui Dumnezeu, au început să vorbească de mesageri ai săi. Aceşti mesageri sunt câteodată spirituali (îngerii, care împlinesc un rol foarte important în aceste Cărţi, de exemplu in Cartea lui Tobia); alteori, aceşti mesageri sunt atribute ale lui Dumnezeu însuşi, având un caracter aproape personal (hypostasis); exemplul cel mai bun este "Femeia Înţelepciune". În literaturile sapienţiale scrise în acest timp, o mare importanţă este acordată înţelepciunii ezoterice. "Femeia Înţelepciune", care este într-adevăr înţelepciunea lui Dumnezeu prezentată ca persoană, este aceea care comunică această înţelepciune discipolilor săi. Se găseşte această idee în Cartea Înţelepciunii, în Cartea Proverbelor 1-9, în Cartea lui Ben Sirah, etc.

     O altă schimbare de gândire în mentalitatea evreilor a fost faptul că pentru prima dată Cărţile evreilor n-au mai fost scrise doar în ebraică şi aramaică ^[20]. În al III-leasecol î. C., Biblia ebraică a fost tradusă în greacă. Această traducere se cheamă Septuaginta, prescurtat "LXX". Câteva din aceste Cărţi sapienţiale erau adăugate la această Biblie în limba greacă, fără să fie traduse în ebraică. Acest fapt s-a petrecut pentru că în acel moment al istoriei poporului evreu erau mai mulţi evrei care trăiau în afara Palestinei decât cei care trăiau în ţară. Aceia de afară se chemau Diaspora ("împrăştiaţi"); ei trăiau în Babilonia, Egipt, Grecia, Asia Mică, etc. În timpul lui Isus erau 8 milioane de evrei în lume din care doar, 1 milion trăiau în Palestina şi cum majoritatea evreilor trăiau în afara graniţelor lui Israel şi limba francă din acel timp era greaca, (datorită cuceririlor lui Alexandru cel Mare), se părea că este permis ca anumite Cărţi sacre să fie lăsate scrise în greacă ^[21].

     Următorul moment important pentru formarea canonului Vechiului Testament este anul 70 d. C. În acest an Templul din Ierusalim este distrus. Înainte de a fi distrus Templul, definiţia în termeni largi, a noţiunii de evreu era foarte vastă: puteai să fii un saducheu, un fariseu, un esen, un zelot sau un nazarinean. După distrugerea Templului, rabinii au decis că era foarte important să definească ce înseamnă ebraismul. Rabinii s-au întâlnit la o şcoală unde se preda legea mozaică, care se găsea la Jamnia^[22]. Una dintre deciziile luate a fost şi aceea de a exclude pe creştini din sinagogile lor. O altă decizie a fost aceea de a limita Cărţile acceptate în canonul lor, şi anume: au fost acceptate doar Cărţile scrise în limba ebraică sau aramaică. Această decizie a fost mai degrabă una polemică, deoarece apologeţii creştini au folosit Cărţile sapienţiale, mai târziu, foarte des pentru a demonstra că Vechiul Testament vorbea de venirea lui Isus ca Mesia. În acest fel, evreii au exclus aceste Cărţi din canonul lor pentru că aveau o prea mare valoare pentru creştini. Până acum ei nu acceptă Cărţile scrise în greacă, pe care noi, creştinii, le acceptăm. Apoi evreii au decis să nu mai accepte traducerea Bibliei din ebraică în greacă, care se cheamă Septuaginta. Ei au cerut să se facă alte traduceri de acest fel. Şi aceasta este o decizie polemică, pentru că Biserica creştină folosea Septuaginta foarte des şi lua din ea probe că Isus este Mesia.

     Biblia ebraică definitivată la Jamnia se cheamă TANACK. Acest nume derivă de la diversele părţi ale Bibliei:       T= Torah; N= Nebiim, adică Profeţii; K= Ketubim, adică Scrierile.

     Cum vom vedea mai târziu, Biblia folosită de Biserica primară era cea scrisă în greacă. Aşa cum era şi natural în acest caz, Biserica a acceptat definirea canonului Bibliei făcut de Septuaginta. Erau unii doctori ai Bisericii care aveau dubii asupra canonicităţii acestor Cărţi, de exemplu Sfântul Ieronim şi Sfântul Ciril din Ierusalim, însă alţii nu opuneau nici o rezistenţă părerii Bisericii privind canonicitatea Bibliei. De fapt Vulgata, traducerea Bibliei în latină făcută de Sfântul Ieronim, a avut mereu în componenţa sa toate Cărţile din limba greacă.

     Imediat după reforma protestantă, a avut loc o revenire asupra studiului Bibliei. De exemplu, în 1516, Erasmus a editat o variantă critică asupra Noului Testament în greacă. În acest timp, Martin Luther era un studios biblic. Când el s-a despărţit de Biserică, a decis să nu accepte aceste cărţi care erau scrise în greacă şi care nu fuseseră niciodată scrise în ebraică. Mai mult, el a încercat să micşoreze numărul Cărţilor Noului Testament. El avea mare dificultate cu Epistola lui Iacob, Epistola către Evrei şi Cartea Apocalipsei. Deşi protestanţii nu au acceptat această teorie de scoatere a anumitor Cărţi din Noul Testament, ei au acceptat părerile sale asupra Vechiului Testament. Aceasta este cauza pentru care Vechiul Testament din Biblia catolică este mai lung decât acela din Biblia protestantă.

     Ca reacţie la propunerile protestanţilor, Biserica a declarat solemn canonul Bisericii la Conciliul din Trento (1546).

     Titlul pe care partea catolică l-a dat acestor Cărţi originare scrise în greacă a fost Cărţile deuterocanonice. Titlul înseamnă că erau considerate ca parte din canon într-un al doilea moment. Titlul pe care protestanţii l-au dat acestor Cărţi s-a numit apocrypha. Este totuşi o confuzie aici, pentru că partea catolică foloseşte acest titlu pentru a determina alt grup de Cărţi cu acest nume. Pentru partea catolică, acest titlu se referă la Cărţile care nu fac parte din canonul bisericesc şi care nu au făcut niciodată parte din el. De exemplu este cartea numită Testamentul celor doisprezece Patriarhi. Pentru partea protestantă aceste cărţi se intitulează pesudoepigrafia.

     Vom trece acum la studiul canonului Noului Testament. Primele Cărţi ale Noului Testament care au fost scrise sunt cele ale Sfântul Paul. Aceste epistole: 1Tesalonicieni, 1 şi a 2Corinteni, Filimon, Filipeni şi Romani, au fost scrise aproximativ între anii 51-60 d. C. La început erau considerate cărţi ca oricare altele; evident erau citite în timpul liturghiilor comunitare, însă aceasta era o chestiune de fapt şi de alternanţă. Însă foarte repede comunităţile care au primit aceste epistole le-au copiat şi le-au trimis şi altor comunităţi. Există un precedent la această practică: se vede o referinţă în Faptele Apostolilor, unde comunitatea iudaică din Roma avea o corespondenţă activă cu cea din Ierusalim. Când ei au primit o scrisoare din Ierusalim, în special o decizie care să fie o normă juridică, ei au făcut o copie pentru a le trimite şi altor comunităţi care se găseau în împrejurimi. În acelaşi mod, comunităţile creştine care au primit epistolele Sfântului Paul au înţeles repede importanţa lor nu numai pentru ei, dar şi pentru celelalte comunităţi, şi au redactat în scris şi pentru ele câte o copie. Aceasta nu înseamnă că pentru ei aceste scrisori erau scrieri sacre, dar că pentru ei erau de o mare importanţă. În fapt, cuvântul "Sfânta Scriptură" nu a fost folosit pentru scrierile Noului Testament decât mult mai târziu. Totuşi foarte repede s-a format un corp de scrieri ale Sfântului Paul, probabil la sfârşitul primului secol.

     Se presupune că Scrisorile intitulate 2Tesalonicieni, Coloseni şi Efeseni au fost scrise de un discipol al Sfântului Paul, chiar dacă sunt atribuite Sfântului Paul. Deşi în aparenţă arată o similitudine cu stilul Sfântului Paul, au totuşi un vocabular, stil literar şi o teologie destul de diferită de cea a Sfântul Paul şi de aici aceste dubii asupra autenticităţii scrierilor sale. Cu siguranţă că autorul (sau autorii) acestor rânduri a voit să se refere la autoritatea Sfântului Paul. Aceste scrisori au fost redactate în jurul anilor 70-80 d. C., sau chiar mai târziu.

     În cele din urmă scrisorile pastorale, 1 şi a 2Timotei şi Tit, sunt cu siguranţă străine de scrierile Sfântului Paul. Teologia, structura eclezială şi cuvintele folosite nu sunt ale Sfântului Paul, chiar dacă aceste Scrisori sunt atribuite lui.

     Ar mai fi o scrisoare care se intitulează Scrisoarea către Evrei. Pe nedrept această scriere a fost intitulată astfel: ea nu aparţine Sfântului Paul, nu este o Scrisoare şi nu este adresată evreilor! Într-adevăr este un text sau un tip de predică scris pentru o comunitate de creştini de origine ebraică. A fost redactat pe la sfârşitul primului secol. Diferă de celelalte scrieri (Coloseni şi Efeseni), pentru că autorul nu atribuie această lucrare Sfântului Paul. Cum vom vedea mai departe, a fost atribuită Sfântului Paul artificial într-un moment succesiv şi a avut mare dificultate să intre în canonul bisericesc.

     Cele patru Evanghelii au fost scrise între anii 70-90 d. C. Noi credem că prima Evanghelie a fost scrisă de Marcu. Din diferite faze conţinute în capitolul al XIII-lea unde se vorbeşte de distrugerea Ierusalimului şi a Templului, un eveniment care a avut loc în anul 70 d. C., se pare că această Evanghelie a fost scrisă în preajma sau imediat după distrugerea Templului. Chiar dacă unele voci spun că nu era prima Evanghelie scrisă, noi înclinăm să credem că totuşi ea este prima Evanghelie scrisă. Am ajuns la această concluzie analizând structura literară, adică este scrisă într-o limbă greacă foarte săracă, cu relatări destul de scurte şi cu un stil destul de primitiv. Este mai normal a susţine că Matei a preluat această Evanghelie primitivă şi a modificat-o cu scrierea sa, decât să credem că Marcu a preluat Evanghelia lui Matei, o Evanghelie bine întocmită şi bine scrisă, după care să o fi distrus ^[23]. Tradiţia după care această Evanghelie a fost scrisă de Ioan Marcu, acela care apare în Faptele Apostolilor, este foarte plauzibilă. El a scris această Evanghelie folosind numeroase izvoare pe care le avea la dispoziţie, incluzând aici şi mărturia lui Petru. Tradiţia ne spune că această Evanghelie a fost scrisă la Roma de o comunitate care era persecutată.

     A doua şi a treia Evanghelie au fost scrise între anii 80-85 d. C. de Matei şi Luca.

     Matei a scris pentru o comunitate de creştini de origine iudaică. Ei erau persecutaţi de evrei după Conciliul din Jamnia ^[24]. El a scris această Evanghelie pentru a-i consola şi pentru a le da un document care ar putea să conducă comunitatea pe care Matei a identificat-o cu Noul Israel. Izvoarele pe care el le-a folosit, când a scris această Evanghelie, au fost Evanghelia lui Marcu, o bază de date de la Isus pe care le auzise şi care se găsesc în această Evanghelie dar şi în Evanghelia lui Luca şi un izvor propriu care se numeşte "M" ^[25]. Aceste izvoare de cuvinte ale lui Isus, pe care Matei şi Luca le-au folosit şi care nu apar în Evanghelia lui Marcu, se notează cu "Q" ^[26]. Teologia din "Q" este accentuat escatologică şi limbajul este foarte semitic. Părinţii din antichitate vorbesc de  o primă Evanghelie pe care Matei a scris o în limba aramaică, din care însă nu s-a găsit nici-o urmă. Este o teorie prin care se afirmă că "Q" a fost prima Evanghelie a lui Matei şi că un alt redactor a preluat izvorul ("Q"), după aceea a adăugat mai multă materie pentru a produce Evanghelia lui Matei aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Aceasta ar fi o teorie mai mult decât norocoasă, pentru că este o mare dificultate a o atribui lui Matei ca apostol al lui Isus. Acel apostol, care înainte aduna taxele, cu o ocupaţie considerată nedemnă pentru un evreu, (în mod deosebit pentru farisei), nu putea cunoaşte atât de bine Vechiul Testament. Cel care a scris această Evanghelie cunoştea foarte bine Vechiul Testament: se găsesc nenumărate citate din Biblia ebraică şi acesta nu era un lucru posibil pentru Matei, apostolul lui Isus, el care avea o ocupaţie total în afara religiei. Însă a aduna câteva cuvinte pe care le-a spus Isus era posibil şi pentru un vameş cum era Matei. După aceea un alt evreu-creştin, cu toată probabilitatea un fariseu convertit la creştinism, a preluat culegerea de la Matei şi a folosit-o ca izvor pentru a forma o Evanghelie, dar lăsând în continuare numele de Matei, pentru că acest nume aducea o mare importanţă, ţinând cont că Matei a fost un apostol al lui Isus.

     Evanghelia lui Luca a fost scrisă de Luca, un discipol al Sfântului Paul, pentru o comunitate de creştini de origine păgână. El a folosit ca izvoare Evanghelia lui Marcu, "Q" şi un izvor propriu, pe care astăzi îl intitulăm "L"^[27]. Este o Evanghelie bine structurată şi bine scrisă: de fiecare dată când Marcu greşeşte relatarea în greacă, Luca îl corijează. De câte ori are posibilitatea să folosească un cuvânt mai elevat şi sofisticat în limba greacă, Luca îl foloseşte. Evanghelia lui Luca este de fapt o colecţie în două volume: primul volum este Evanghelia lui Luca, care prezintă activitatea lui Isus în timpul vieţii sale pământeşti, şi al doilea volum este Faptele Apostolilor, care prezintă activitatea lui Isus pe pământ prin activitatea Bisericii.

     Aceste trei Evanghelii sunt denumite şi Evangheliile sinoptice. Acest cuvânt derivă din greacă unde "sun" înseamnă "cu" şi "optic" înseamnă "ochi" sau "privire". Sinoptici înseamnă aşadar "a se vedea cu un ochi", "a se vedea dintr-o singură privire", pentru că cele trei Evanghelii sunt aşa de asemănătoare între ele, căci ni se pare că vedem viaţa lui Isus cu o singură privire.

     Asemănător scrisorilor Sfântului Paul, aceste Evanghelii au fost primite de comunităţile creştine foarte repede. Probabil că deja în al doilea secol erau deja acceptate de majoritatea bisericilor locale.

Evanghelia lui Ioan este un pic mai deosebită. Este foarte diferită de celelalte Evanghelii sinoptice: prezintă un Isus aproape divinizat. Imediat după ce a fost scrisă au fost dubii dacă Biserica o putea considera şi accepta drept canonică, adică inspirată. Părea mai degrabă o scriere a gnosticilor. Gnosticismul era o erezie care crede că doar ceea ce este spiritual este bun. O formă de gnosticism, docetismul, a negat natura umană a lui Isus, deoarece ei spuneau că Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să devină o parte din lumea materială (aici se spunea că Isus nu putea să aibă un corp uman) ^[28]. În al doilea secol se găsesc multe indicaţii prin care se presupune că gnosticii au citit Evanghelia lui Ioan în lumina ereziei lor.

     Probabil că două lucruri au salvat această Evanghelie:

-         Primul lucru este că există o serie de trei scrisori ale lui Ioan. Aceste scrisori nu erau scrise de acelaşi autor care a scris şi Evanghelia, însă este probabil să fie scrise de aceeaşi comunitate. Prima scrisoare este cea mai importantă pentru că prezintă un mod ortodox de interpretare a Evangheliei lui Ioan. Se vede în primele versete care prezintă misterul "(...) ce am auzit, ce am văzut cu ochi noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit..." (1In 1,1) şi aşa se vede că Isus este material şi nu numai spiritual.

-         Al doilea lucru care a ajutat Evanghelia lui Ioan a fost faptul că a fost atribuită lui Ioan, fiul lui Zebedeu, marele apostol. Sunt destule raţiuni ca să se demonstreze că această atribuire este falsă. De exemplu: acela care a scris această Evanghelie cunoştea filosofia greacă. Câţi pescari de pe malul Genezaretului cunoşteau această filosofie sau au studiat filosofia în acel timp? Mai mult, când autorul acestei Evanghelii vorbeşte despre geografia Galileii, vorbeşte în mod generic, în timp ce atunci când vorbeşte despre geografia Ierusalimului, vorbeşte într-un mod mai specific. Acela care a scris Evanghelia lui Ioan a trăit foarte aproape, sau în Ierusalim, şi nu aproape de malurile lacului din Galilea. Însă cum era pericolul de a se pierde această Evanghelie din Biserică, cineva a început să o atribuie lui Ioan şi Biserica a acceptat această atribuire. Cu toate acestea, este probabil ca Evanghelia lui Ioan să nu fi fost acceptată imediat de Biserică, ci doar la jumătatea celui de al II-^lea secol.

     Scrisorile lui Ioan au o istorie un pic diferită. Prima scrisoare a fost mereu acceptată în toate listele Cărţilor din Noul Testament, însă a doua şi a treia scrisoare a lui Ioan deseori erau lăsate deoparte. Dacă privim conţinutul acestor scrisori, este evident pentru ce nu sunt prea multe argumente în favoarea lor pentru a fi incluse în canon.

Scrisoarea lui Iacob este o altă Carte care are o atribuire un pic dubioasă. Înainte de toate nu este o Scrisoare; ca şi Scrisoarea către Evrei, este probabil o predică. Cu trecerea timpului a fost atribuită lui Iacob, fratele Domnului, dar nu este nimic sigur. A fost scrisă între 60-100 d. C. şi cu această datare este mai mult ca sigur că nu a fost scrisă de Iacob, fratele Domnului.

     Scrisorile lui Petru sunt şi ele puse în dubiu. Doar prima se poate spune că a fost scrisă de el, însă nici această scriere nu este cu totul străină dubiului. Limba greacă în care este scrisă este foarte bună şi stilul este asemănător cu cel din scrisorile Sfântului Paul. Se poate spune ca a fost scrisă către anul 80 d. C. şi că a utilizat autoritatea lui Petru pentru a fi citită şi acceptată ca atare. A doua Scrisoare a lui Petru a fost scrisă către anul 100 d. C. şi de aici ne dăm seama că nici nu poate fi vorba că Petru ar fi autorul.

     Într-o situaţie asemănătoare se găseşte şi Scrisoarea lui Iuda: ea a fost scrisă către anul 100 d. C. Această lucrare presupune o dezvoltare a credinţei Bisericii care se reflectă doar în scrierile de mai târziu de anul 100 d. C.

În cele din urmă, găsim Cartea Apocalipsiei. Această lucrare a fost scrisă cu probabilitate către anul 96 d. C. Toate cărţile apocaliptice scrise pe o întindere de o perioadă de 300 de ani au fost scrise cu pseudonim şi aşa se poate vedea dacă numele Ioan nu este unul fals. Este un stil foarte straniu şi a fost acceptat de Biserică nu cu puţine rezerve şi într-o perioadă de timp îndelungată.

     În secolul al II-lea , când s-a hotărât care Cărţi scrise ar trebui să fie acceptate de Biserică, s-au stabilit anumite criterii, şi anume:

     În manuscrisele Bisericii primare, câteodată se găsesc câteva cărţi care nu erau acceptate de Biserica universală. De exemplu Scrisoarea lui Clemente către Corinteni, Pastorul lui Hermas, Scrisoarea lui Barnabas, Învăţătura celor doisprezece Apostoli. Aceste lucrări, în anumite perioade, au găsit legături cu Noul Testament în anumite manuscrise. Nu este clar dacă acest lucru înseamnă că acela care a copiat manuscrisul a crezut că aceste cărţi aveau aceeaşi valoare ca şi celelalte Cărţi ale Noului Testament.

     În timpul celui de al III-lea secol, erau anumite tendinţe care au însoţit Biserica în a defini canonul Noului Testament. În primul rând era gnosticismul: această erezie a produs foarte multe scrieri pe care gnosticii le-au considerat cu o valoare egală cu a celor din Cărţile Noului Testament. În felul acesta a fost necesar pentru Biserică a spune "nu" la atâtea cărţi şi de aici a fost necesar a delimita canonul bisericesc.

     Altă tendinţă era prea marea limitare a canonului. De exemplu Marcion a voit să creeze un canon foarte limitat (ne găsim la circa 140 d. C.). El a crezut că Dumnezeul Vechiului Testament nu este un Dumnezeu adevărat şi aşa a voit să distrugă orice evidenţă despre acest Dumnezeu pentru Noul Testament. El a sugerat să fie eliminate toate Evangheliile, cu excepţia celei a lui Luca, şi să fie eliminate toate Scrisorile, cu excepţia Scrisorilor Sfântului Paul.

Într-un mod asemănător a procedat Tatian, care a produs o singură Evanghelie, punând la un loc toate patru Evangheliile (anul 170 d. C.). Această scriere se intitulează Diatesarion şi a fost folosită ca text liturgic în Est pentru câteva secole.

     Deja la începutul primului secol, cu o evidenţă foarte familiară, Părinţii Bisericii primare priveau cu mult interes textele Noului Testament. Când primii Părinţi citează Scrisorile Sfântului Paul sau cuvintele lui Isus, nu le citează sub forma Sfintei Scripturi. Studiind bine scrierile sfinţilor Părinţi din al II-lea secol, vedem că în ele găsim, cu excepţia a trei Cărţi, şi anume 2 şi 3 Ioan şi Scrisoarea Sfântului Paul către Filimon, toate celelalte Cărţi ale Noului Testament. Probabil, pentru că aceste Scrisori erau aşa de scurte, nu li s-a acordat o importanţă prea mare.

     Către anul 180 d. C. ^[29] cineva a scris un catalog, o listă din Cărţile Noului Testament. Această listă cuprinde 22 de Cărţi: toate Cărţile pe care le acceptăm noi astăzi, cu excepţia Cărţilor: Scrisoarea lui Iacob, 1 şi 2 Petru, 3 Ioan şi Scrisoarea către Evrei. Acest canon se intitulează "Fragmentul lui  Muratori". În această listă se disting, între cărţi acceptate de toţi, cărţi pe care unii nu vor să le accepte, cărţi de citit în particular (Păstorul lui Hermas) şi cărţi care nu pot fi acceptate de Biserică.

     În secolul al III-lea, se continuă cu diverse liste ale Cărţilor Noului Testament. Aceste liste au cel puţin 21 de Cărţi. Cărţile cel mai frecvent excluse au fost: 2 şi 3Ioan, Scrisoarea lui Iacob, 2Petru, Iuda şi în Occident Epistola către Evrei, în timp ce în Orient Cartea Apocalipsei. În timpul celui de al IV-lea secol, obiecţiile asupra Epistolei către Evrei dispar în Occident, dar în multe biserici locale din Orient Apocalipsa este acceptată mult mai târziu. De exemplu, în biserica locală din Armenia nu este acceptată drept canonică această carte decât în secolul al XI-lea. Într-adevăr, bisericile orientale, (inclusiv cele bazilitane), nu folosesc această Carte ca text liturgic nici măcar astăzi.

În "Epistola Pascalis" de Sfântul Atanaziu, scrisă în anul 367 d. C., care este un fel de instruire asupra credinţei, se vede o listă cu 27 de Cărţi, cele pe care le folosim noi astăzi. Sinodurile ţinute în Africa (Ipo 393; Cartagina 397) au confirmat această listă a Cărţilor, ca şi Noul Testament; (asta nu înseamnă că toate bisericile locale au acceptat această listă imediat; în Est acest proces a fost mult mai lung).

     Însă, aşa cum am văzut înainte, pentru Vechiul Testament, adevărata definiţie oficială a Bisericii universale asupra canonului Noului Testament nu a avut loc până în anul 1546 în timpul Conciliului din Trento. Raţiunea prin care s-a ajuns la definirea canonului a fost pentru a opune rezistenţă teoriilor lui Luther şi ale altor reformatori care au voit să modifice canonul Noului Testament (au voit să scoată anumite Cărţi din canon).

     Cu aceste raţiuni am ajuns în zilele noastre. Mai sunt câteva controverse privind canonul. Vom face o prezentare a argumentelor, fără să intrăm într-o discuţie prea lungă.

Note