O
viziune ortodoxă rusă despre papalitate şi nu numai
Dialogul dintre catolici si ortodocşi poate fi fructuos, chiar dacă
mai sunt multe piedici în drumul spre comuniunea Euharistică,
declară un important prelat răsăritean. De asemenea, catolicii şi
ortodocşii ar trebui să pună bazele unei "alianţe strategice" pentru
apărarea valorilor creştine în Europa. Episcopul Hilarion Alfeyev al
Vienei şi Austriei, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la
Instituţiile Europene, a reflectat în acest interviu pentru agenţia
Zenit asupra viitoarei vizite a Papei Benedict al XVI-lea în Turcia,
şi asupra altor subiecte legate de ecumenism.
- În curând Papa Benedict al XVI-lea va vizita Turcia, deoarece
doreşte să întărească legăturile dintre Roma şi Constantinopol. Care
este semnificaţia acestei călătorii pentru dialogul ortodox-catolic?
- Este de sperat că această vizită va îmbunătăţi relaţiile dintre
Bisericile Romei şi Constantinopolului. Aceste două Biserici au rupt
comuniunea dintre ele în 1054, ceea ce le face în mod special
responsabile de restaurarea unităţii. Când vorbim despre posibilul
impact al acestei întâlniri asupra relaţiilor ortodoxo-catolice,
trebuie să ne amintim că Biserica Ortodoxă, în ceea ce priveşte
structura sa, este semnificativ diferită de Biserica Catolică.
Biserica Ortodoxă nu are primat unic. Ea constă din 15 Biserici de
sine stătătoare, fiecare condusă de propriul Patriarh, Arhiepiscop
sau Mitropolit.
În această familie de Biserici, Patriarhul Constantinopolului este
"primus inter pares", însă primatul său este unul de onoare şi nu de
jurisdicţie, întrucât nu are nici o autoritate eclezială asupra
celorlalte Biserici. Astfel că atunci când este prezentat ca fiind "capul"
Bisericii Ortodoxe din lumea întreagă, acest lucru induce în eroare.
Este la fel de greşit când întâlnirea sa cu Papa de la Roma este
considerată a fi o întâlnire între capii Bisericilor Ortodoxă şi
Catolică.
Istoric vorbind, până la schisma din 1054, Episcopul Romei era acela
care se bucura de o poziţie de primat printre capii Bisericilor
Creştine. Canoanele Bisericii Răsăritene - în particular faimosul
canon 28 al Conciliului din Calcedonia - îi atribuie al doilea, şi
nu primul loc, Patriarhului Constantinopolului. Mai mult, motivul
pentru care acest loc doi i-a fost acordat Patriarhului
Constantinopolului a fost unul pur politic: odată ce
Constantinopolul a devenit "a doua Romă", capitala Imperiului
Bizantin, s-a considerat că Episcopul Constantinopolului ar trebui
să ocupe al doilea loc după Episcopul Romei. După ruptura comuniunii
dintre Roma şi Constantinopol, primatul în familia Ortodoxă de
Răsărit a fost mutat către "cel de-al doilea la rând", şi anume
Patriarhul de Constantinopol. Astfel, printr-un accident istoric a
devenit "primus inter pares" pentru partea de est a creştinătăţii.
Cred că, pe lângă contactele cu Patriarhul Constantinopolului, este
la fel de important pentru Biserica Catolică să dezvolte relaţii
bilaterale cu alte Biserici Ortodoxe, mai ales cu Biserica Ortodoxă
Rusă. Aceasta din urmă, fiind a doua cea mai mare Biserică Creştină
din lume - membrii săi însumează cam 160 de milioane de credincioşi
în lumea întreagă - este dornică să dezvolte astfel de relaţii, mai
ales în domeniul mărturiei creştine în faţa societăţii secularizate.
- Credeţi că această călătorie va deschide noi orizonturi pentru
discuţiile dintre lumea creştină şi cea musulmană?
- Dialogul dintre creştini şi musulmani este necesar şi oportun.
Este regretabil că încercări ale unor lideri creştini de a încuraja
acest dialog au fost interpretate greşit de anumiţi reprezentanţi ai
lumii musulmane. Recenta controversă asupra prelegerii academice a
Papei Benedict al XVI-lea din Regensburg este un exemplu clar al
unei astfel de interpretări greşite. Reacţia agresivă a unui număr
de politicieni musulmani, ca şi a multor adepţi obişnuiţi ai
islamului, a fost considerată de unii observatori ca fiind mult prea
exagerată.
Unii analişti au pus întrebarea: nu ne îndreptăm spre o dictatură
mondială a ideologiei musulmane, în condiţiile în care orice
observaţie critică adusă islamului - chiar şi în contextul unei
prelegeri academice - este atacată în mod brutal şi agresiv, în timp
ce criticarea altor religii, mai ales cea creştină, este permisă şi
încurajată? Ar trebui probabil să adaug că mai mulţi teologi ai
Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar şi cei care în mod normal sunt
critici la adresa Bisericii Catolice, şi-au exprimat sprijinul faţă
de Papa Benedict al XVI-lea atunci când a izbucnit controversa
asupra discursului său din Regensburg. Aceştia au considerat că ceea
ce a spus Papa este important, deşi într-adevăr nu a fost tocmai în
acord cu regulile moderne nescrise ale corectitudinii politice.
- Sfântul Părinte a respins titlul de "Patriarh al Occidentului". Ce
înseamnă acest gest? Are vreo semnificaţie ecumenică?
- Ei bine, am fost primul Ierarh ortodox care a comentat acest gest.
Câteva săptămâni mai târziu, au fost făcute şi comentarii oficiale
de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului. În
remarcile mele am argumentat faptul că repudierea titlului de "Patriarh
al Occidentului" va fi probabil considerată de ortodocşi ca o
confirmare a revendicării jurisdicţiei Bisericii Universale,
revendicare reflectată în celelalte titluri ale Papei.
Printre multele titluri ale Pontifului, cel de "Episcop al Romei"
rămâne cel mai acceptabil pentru Bisericile Ortodoxe, întrucât
indică rolul Papei de Episcop diecezan al oraşului Roma. Un titlu
precum "Arhiepiscop şi mitropolit al provinciei Romei" arată că
jurisdicţia Papei include nu numai oraşul, ci şi provincia Romei. "Primat
al Italiei" indică faptul că Episcopul Romei este "primul între
egali" dintre episcopii Italiei, adică, folosind limbajul ortodox,
primatul unei Biserici locale. Urmând această interpretare, nici
unul din cele trei titluri nu ar crea probleme Ortodoxiei în cazul
restabilirii comuniunii Euharistice dintre Est şi Vest.
Principalul obstacol pentru unitatea eclezială dintre Est şi Vest,
potrivit multor teologi ortodocşi, este doctrina jurisdicţiei
universale a Episcopului Romei. În acest context, inacceptabile şi
chiar scandaloase din punctul de vedere al Ortodoxiei sunt tocmai
acele titluri care rămân în listă, precum Vicar al lui Isus Cristos,
Succesor al Principelui Apostolilor, Pontif Suprem al Bisericii
Universale. Potrivit învăţăturii ortodoxe, Cristos nu are nici un
"vicar" care să guverneze Biserica universală în numele Său. Titlul
de "Succesor al Principelui Apostolilor" se referă la doctrina
catolică a primatului lui Petru care, transmis Episcopului Romei, îi
conferă acestuia din urmă guvernarea Bisericii Universale. Această
doctrină a fost criticată în literatura polemică ortodoxă din
perioada bizantină încoace.
Titlul de "Pontif suprem" - "Pontifex Maximus" - a aparţinut iniţial
împăraţilor păgâni ai Romei antice. Nu a fost respins de Împăratul
Constantin atunci când acesta s-a convertit la creştinism. Cu
privire la Papa de la Roma, "Pontif Suprem al Bisericii universale"
este o desemnare care indică jurisdicţia universală a Papei - un
nivel de autoritate care nu este recunoscut de Bisericile Ortodoxe.
Tocmai la acest titlu ar fi trebuit să se renunţe cel dintâi, dacă
mutarea ar fi fost motivată de căutarea "progresului ecumenic" şi de
dorinţa ameliorării relaţiilor catolico-ortodoxe.
- Papa Benedict al XVI-lea este în căutarea "unităţii depline şi
vizibile" a tuturor creştinilor, o unitate pe care omul nu o poate "crea",
dar pe care o poate încuraja, prin propria convertire, prin gesturi
concrete şi printr-un dialog deschis despre temele fundamentale. Pe
baza căror subiecte pot Ortodoxia şi Roma să-şi întărească
legăturile? Cum ar trebui acestea puse în practică?
- În primul rând cred că este necesar să identificăm mai multe
nivele de colaborare şi apoi să lucrăm pentru o mai bună înţelegere
la fiecare nivel. Un nivel se referă la discuţiile teologice pe care
le urmăreşte Comisia Mixtă Catolico-Ortodoxă. Aceste discuţii sunt
şi vor fi concentrate asupra diferenţelor dogmatice şi ecleziologice
dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.
La acest nivel pot să anticipez mulţi ani de muncă exhaustivă şi
dificilă, mai ales când ajungem la chestiunea primatului universal.
Complicaţii vor apărea nu numai din cauza înţelegerii diferite a
primatului în tradiţia ortodoxă şi cea catolică, dar şi din cauză că
nu există o înţelegere unanimă a primatului universal chiar printre
ortodocşi. Acest fapt a devenit deja evident în timpul recentei
sesiuni a Comisiei de la Belgrad, şi dezacordul intern din familia
Bisericilor Ortodoxe privind această problemă se va manifesta în
moduri mai acute şi mai izbitoare în viitor. Astfel că o cale lungă
şi spinoasă se desfăşoară înainte.
Există în schimb un alt nivel spre care ar trebui să ne îndreptăm
privirile, şi aici nu mă refer la ceea ce ne desparte, ci la ceea ce
ne uneşte. Ca să fiu mai exact, acesta este nivelul de cooperare în
domeniul misiunii creştine. Personal cred că este destul de prematur
şi nerealist să ne aşteptăm la restaurarea deplinei comuniuni
Euharistice dintre Est şi Vest într-un viitor previzibil. Nimic nu
ne opreşte însă, atât pe catolici cât şi pe ortodocşi, de la a-l
mărturisi împreună pe Cristos şi Evanghelia Sa lumii moderne. Se
poate să nu fim uniţi administrativ sau eclezial, dar trebuie să
învăţăm să fim parteneri şi aliaţi în faţa provocărilor comune:
secularismul combatant, relativismul, ateismul, sau Islamismul
militant.
Pentru acest motiv, de la alegerea Papei Benedict al XVI-lea, am
făcut apel în mod repetat la îmbunătăţirea legăturilor dintre
Biserica Ortodoxă şi cea Catolică prin crearea unei alianţe
strategice pentru apărarea valorilor creştine în Europa. Nici
cuvântul "strategică", nici "alianţă", nu au fost până acum larg
acceptate pentru a descrie o colaborare ca aceasta. Pentru mine nu
cuvintele contează, ci mai degrabă conotaţia din spatele lor. Am
folosit cuvântul "alianţă" nu în sensul de "alianţă sfântă", ci mai
degrabă aşa cum este folosit în "Alianţa Mondială a Bisericilor
Reformate", adică un termen care desemnează colaborarea şi
parteneriatul fără o unitate administrativă sau eclezială. De
asemenea, am dorit să evit termeni ecleziali în esenţă precum
"uniune", deoarece le-ar reaminti ortodocşilor de Ferrara-Florenţa
şi alte asemenea încercări nefericite de a obţine unitatea eclezială
fără un deplin acord doctrinal. Nici o "uniune" eclezială, nici un
compromis doctrinal grăbit nu sunt necesare acum, ci mai degrabă o
cooperare "strategică" în sensul dezvoltării unei strategii comune
pentru a combate toate provocările timpurilor moderne.
Raţionamentul din spatele propunerii mele este următorul: Bisericile
noastre sunt pe calea spre unitate, dar trebuie să fim pragmatici şi
să recunoaştem că probabil vor trece decenii, dacă nu secole, până
va fi restaurată unitatea. Între timp avem nevoie disperată să ne
adresăm lumii cu o voce unită. Fără să fim o singură Biserică, nu am
putea să ne comportăm ca fiind o Biserică? Nu am putea să ne
prezentăm societăţii seculare ca un organism unificat? Eu cred cu
tărie că este posibil ca cele două Biserici să vorbească cu o
singură voce; poate exista un răspuns comun catolic-ortodox la
provocările secularismului, liberalismului şi relativismului. De
asemenea în dialogul cu islamul, catolicii şi ortodocşii pot acţiona
împreună.
Ar trebui să adaug că orice reconciliere dintre catolici şi
ortodocşi nu va submina în nici un fel acele mecanisme de cooperare
ecumenică existente care includ de asemenea pe anglicani şi
protestanţi, cum ar fi Consiliul Mondial al Bisericilor şi
Confederaţia Bisericilor Europene. Oricum, în lupta împotriva
secularismului, liberalismului şi relativismului, precum şi în
apărarea valorilor tradiţionale creştine, Biserica Catolică are o
poziţie mult mai intransigentă decât mulţi protestanţi. Făcând
aceasta se distanţează de acei protestanţi ale căror poziţii sunt
mai în ton cu progresele moderne. Recenta liberalizare a doctrinei
şi moralităţii din multe comunităţi protestante, precum şi din
Biserica Anglicană, face mai dificilă ca oricând cooperarea dintre
acestea şi Bisericile tradiţionale, din care fac parte atât Biserica
Catolică, cât şi cea Ortodoxă.
Un alt nivel de cooperare catolico-ortodoxă ar fi acela al
schimbului cultural dintre reprezentanţii celor două Biserici. Multe
neînţelegeri care există între noi au o origine pur culturală. O
cunoaştere mai bună a moştenirii culturale a celuilalt ar ajuta cu
siguranţă apropierea dintre noi. Expoziţii de icoane, concerte
corale, proiecte literare mixte, diferite conferinţe pe teme
culturale - toate acestea ne pot ajuta să depăşim prejudecăţi vechi
de secole şi să înţelegem mai bine tradiţiile celuilalt.
- În scrisoarea sa adresată Papei pe 22 februarie, Patriarhul
Moscovei menţionează unele provocări ale lumii moderne, care ar
trebui rezolvate împreună, şi dorinţa lui profundă de a aduce
valorile creştine înapoi în societate. Cum pot fi unite forţele,
astfel încât pericolele materialismului, consumerismului,
agnosticismului, secularismului şi relativismului să fie învinse?
- Aceste întrebări au fost puse în timpul conferinţei "Dând un
suflet Europei" care a avut loc la Viena între 3-5 mai 2006.
Conferinţa a fost organizată împreună de Consiliul Pontifical pentru
Cultură şi de Departamentul pentru Relaţii Externe al Patriarhiei
Moscovei. În jur de 50 de participanţi reprezentând Bisericile
Catolică şi Ortodoxă s-au adunat împreună pentru a cugeta la
provocările pe care le are în faţă creştinătatea din Europa şi
pentru a dezvolta modalităţi de colaborare pentru a le înfrunta.
Tocmai materialismul, consumerismul, agnosticismul, secularismul şi
relativismul, toate bazate pe o ideologie umanistă liberală, sunt
cele care constituie o reală provocare pentru creştinătate. Şi
această ideologie umanistă liberală este cea pe care trebuie să o
contracarăm dacă dorim să păstrăm valorile tradiţionale pentru noi
înşine şi pentru generaţiile viitoare. Astăzi ideologia vestică
umanistă liberală, bazându-se pe propria platformă de
universalitate, se impune oamenilor care au fost crescuţi în alte
tradiţii spirituale şi morale şi au sisteme de valori diferite.
Aceşti oameni văd în dictatura totală a ideologiei vestice o
ameninţare la propria identitate. Caracterul evident anti-religios
al umanismului liberal modern cauzează neacceptarea şi respingerea
de către cei al căror comportament este motivat religios şi a căror
viaţă este fondată pe o experienţă religioasă.
Există mai multe variaţii ale răspunsului religios în faţa
provocărilor liberalismului totalitar şi ale secularismului
militant. Cel mai radical răspuns a fost dat de extremiştii
islamici, care au declarat un război sfânt împotriva civilizaţiei
apusene "post-creştine", cu toate valorile sale aşa-numite umane.
Fenomenul terorismului islamic nu poate fi înţeles fără o apreciere
completă a reacţiei care a apărut în lumea islamică contemporană ca
rezultat al încercărilor Vestului de a-şi impune viziunea despre
lume şi standardele comportamentale. Atâta timp cât vestul
secularizat va continua să pretindă un monopol mondial asupra
concepţiilor despre lume, propagându-şi standardele ca fiind fără
alternativă şi obligatorii pentru toate naţiunile, sabia lui
Damocles a terorismului va continua să atârne deasupra întregii
civilizaţii apusene.
O altă variaţie a răspunsului religios la provocarea secularismului
este încercarea care se face de a adapta religia în sine, inclusiv
doctrina şi morala sa, la standardele liberale moderne. Unele
comunităţi protestante au pornit deja pe acest drum prin inocularea
unor standarde liberale în învăţătura lor şi în practica Bisericii
de-a lungul mai multor decenii. Rezultatul acestui proces a fost o
erodare a fundamentelor dogmatice şi morale ale creştinătăţii, cu
preoţi cărora le este permis să oficieze "căsătorii între persoane
de acelaşi sex", cu membri ai clerului care intră ei înşişi în
astfel de relaţii, şi teologi care rescriu Biblia şi creează
nenumărate versiuni ale unei creştinătăţi politic corecte, orientată
spre valorile liberale.
În sfârşit, a treia variaţie a răspunsului religios în faţa
secularismului este încercarea de a intra într-un dialog paşnic,
neagresiv cu acesta, cu scopul de a obţine un echilibru între
modelul liberal-democratic al structurii sociale vestice şi modul de
viaţă religios. O astfel de cale a fost aleasă de Bisericile
creştine care au rămas fidele tradiţiei, şi anume Biserica Catolică
şi Biserica Ortodoxă. Astăzi atât Biserica Catolică, cât şi cea
Ortodoxă, sunt capabile să poarte un dialog cu societatea
secularizată la un nivel intelectual înalt.
În doctrinele sociale ale ambelor Biserici, problemele privind
dialogul cu umanismul secular despre valori au fost profund
examinate din toate unghiurile. Biserica Catolică a tratat aceste
întrebări în multe documente ale magisteriului, cel mai recent
dintre acestea fiind Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii,
realizat de Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace şi publicat
în anul 2004. În tradiţia ortodoxă, cel mai semnificativ document de
acest gen este "Bazele conceptului social al Bisericii Ortodoxe
Ruse", publicat în anul 2000.
Ambele documente promovează prioritatea valorilor religioase în faţa
intereselor vieţii seculare. Opunându-se ateismului umanist, cultivă
în schimb un umanism călăuzit de valori spirituale. Prin aceasta se
înţelege un umanism care "este la nivelul standardelor planului de
iubire al lui Dumnezeu în istorie", un "umanism integral, capabil să
creeze o nouă ordine socială, economică şi politică, fondată pe
demnitatea şi libertatea fiecărei persoane umane, care să se producă
în pace, dreptate şi solidaritate".
O comparaţie între cele două documente dezvăluie similarităţi
frapante în doctrinele sociale ale Bisericilor Catolică şi Ortodoxă.
Dacă înţelegerea noastră despre problemele sociale este atât de
similară, de ce nu am putea să ne unim forţele pentru a le apăra?
Cred că a venit timpul pentru toţi creştinii care aleg să urmeze o
linie tradiţională, mai ales catolici şi ortodocşi, să formeze un
front comun pentru a combate secularismul şi relativismul, să poarte
un dialog responsabil cu Islamul şi cu celelalte religii principale
ale lumii, şi să apere valorile creştine de toate provocările
modernismului. În 20, 30 sau 40 de ani pur şi simplu s-ar putea să
fie prea târziu.
autor: Zenit
traducător: Claudia Prăjescu
sursa: © Zenit, noiembrie 2006
Ç Top
pf page
|
